Glasul plăcerii dulce iubit Cheamă gândirea pe a mea frunte, Ce zboară tainic ca şi o luntre În oceanu-i nemărginit. Stelele toate angeli îi par, Angeli cu aripi strălucitoare, A căror inimi tremurătoare Candele d-aur nouă mi-apar. Falnică-i pare legea Creării, Lumi ce de focuri în lumi înot, Candele aprinse lui Zebaot, Ce ard topirii şi reînvierii. Dar mai puternic, mai nalt, mai dulce Îi pare legea de a iubi, Fără ea nu e de a trăi, Fără ea omul ca stins se duce. De-aceea nu voi ca eu să fiu Pală idee-a Dumnezeirii, Şotă copilă a nesimţirii, Foc mort ce pare a arde viu. Ci voi să-mi caut pe-ntinsa lume O frunte albă să o dezmierd Şi-n ea gândirea mea să o pierd, Cum pierde-un ecou pribeagul nume. Să-ncunun capul unui iubit Cu vise d-aur în rai ţesute, Până ce ginii necunoscute Mi-ar rumpe lanţul d-a fi trăit.
