Cel mai greu e să nu spui nimic. Bătrânul gârbovit în sudalmă aşteaptă pe cea fără dinţi. Între ei, parlamentari-afacerişti nedesprinşi din şablon, înghesuiţi pe acelaşi şotron desenat de criminalişti se fluieră şi-şi dau coate pe carotida de cretă. Cel mai greu e să nu spui nimic, căci le zăreşti domnişoarele eşantionate din pager şi-n ochiul tău bulbucat s-a mutat Diogene, care încă mai caută un om. Continui să nu spui nimic. Cel mai greu e să nu spui nimic. Te aşezi chiar în drum şi părinţii încep să te creadă nebun şi lumea se agaţă de tine împiedicată şi simţi cum te ciopleşte cu bombeu. Miroase a hău, la început doar un pic, apoi tot mai rău şi cel mai greu e să nu spui nimic. Cu lumânarea ajunsă la capăt ţi se topeşte carnea încet şi carnea cumite şi moale se prelinge pe linia subţiată a vieţii. Ai învăţat de acum să taci cu bucurie, dar greu, cu adevărat greu e să nu fii trist. Încercând să uneşti rădăcini putrezite începi să zăreşti asceţi răstigniţi şi călugări- copii ce se roagă să poarte un capăt măcar de păcat. Conversezi în tăcere o vreme şi o jumătate de vreme cu ei, dar greu, cu adevărat greu e să nu fii trist. Ştii cât de rar se întâmplă să treacă cineva care poartă ecoul unui singur cuvânt. Al cuvântului singur. Şi învăţând să nu te întristezi, parcă începi să fii fericit. Ca o piatră. Care la mângâiere musteşte Gustul cuvântului întregit.
sâmbătă, 31 mai 2025