Fluctuantă deasupra temerilor

M-am ascuns în canioane  de cuvinte
Unde arborii cresc suspendați cu rădăcinile către cer
Iar gândul devine efemer ca o ecuație cuantică 
În întinderi pierdute unde ceața îmi învăluie  tristețea 
Împingînd lamentările dincolo de gama văicărelii.

Căutând noi porturi de pace sub ceruri necunoscute
Oscilând echilibrul speranței pe o balanță de suflet grav
Orientată către infernul universal golit
De crucificarea aspirației către albastru
Ca o sămânță încolțitâ în embrion astral.

Esențe de nefericire împrejurul existenței 
Declamând nebunia frenetică a greșelii 
Cu amețeala căderii în absolutul ambițiilor
Fluctuantă deasupra temerilor
Pe puntea suspendării între abisuri.
©️Lidia Popa