Frământări

Când cerul mă privește, am învățat s-ascult 
Ce bucură auzul iubitei dintre morţi,
Aceeași melodie cu lacrimi din trecut,
Aceeași amintire, o torță pentru toți

Cu flacăra ce joacă demonice văpăi 
Când eu devin o carte atât de învechită, 
Când eu devin, în grabă, poveste-n ochii tăi,
Iar rodul ei, uitarea la care-i osândită.

În praful care stinge a strălucirii minte 
Sunt eu, în urma lumii, cu inima-n război,
Se zbate fericirea murind printre cuvinte, 
Îmi plâng inexistența din viața de apoi.

Dar poate, cine știe, voi fi-nțeles greșit,
Din mintea tuturora voi dispărea ca-n vis, 
Că am ales o cale ce duce spre sfârșit, 
Eternă frâmântare și-un paradis ucis.