Într-o zi de vară, lină, călduroasă, Răspândind în vale umbră răcoroasă, Frunzele pe arbor vesel dănţuiau Şi cu zefiraşii astfel se şopteau: – Dulce e viaţa frunzelor, când ele, De rouă lucinde, mândre, tinerele, Lumea înverzesc Şi o răcoresc. Călătorul pacinic, obosit de cale, Oricând se arată în a noastră vale, Sub arbor el stă Repaos de-şi dă. Mândre fetişoare locul vin să prindă, Vrând la umbra noastră hora să întindă; Şi cel păstoraş Le cântă de jale-n al său fluieraş. Iar de primăvară, chiar privighetoarea, Cântăreaţa văii, cea fermecătoare, În desimea noastră mult s-a răsfăţat Şi ne-a tot cântat. Apoi când românul doina hăuleşte, El pe frunză verde întâi o numeşte; Înşişi zefiraşii, voi ne legănaţi Şi ne dezmierdaţi. – Dar spre neuitare, Nu se cade oare – Frunzelor le zise un glas din pământ – Despre rădăcină vreun bun cuvânt? – Cine-i rădăcina? Şi cum de cutează Cu noi să se certe, când nici se-nsemnează? Frunzele pe arbor zise vâjâind, De ciudă plesnind. – Rădăcina face arborul să crească Şi peste tot anul frunză să renască – Le răspunse ea. În alt chip fiinţă voi nici aţi avea. Să ţineţi dar minte Aceste cuvinte: Viaţa vegetală, Viaţa socială, Totului atârnă De la rădăcină.
sâmbătă, 19 aprilie 2025