Am mai intrat o dată în gaura de şarpe a pămîntului şi, după un drum întunecos şi extrem de interesant, m-am trezit afară, ţinînd într-o mînă o sticlă de vin şi în cealaltă un pahar – iar aceasta a reprezentat pentru mine un sfîrşit frumos de situaţie. Tu mă urmăreai ca un cîine de vînătoare, în rochiţe scurte şi pastelate, eu îţi mai lăsam cîte un mesaj sub cîte o bancă, sub rădăcina cîte unui copac: “Din fiecare os alb iese cîndva o floare”, “Din fiecare fluture iese cîndva un suspin”, tu înţelegeai şi mă căutai mai departe pe străzi, mereu în urma mea, mereu consecventă idealului tău, pe care îl împărtăşeam de la o depărtare cuviincioasă. Pe vremea aceea idolii de lut cîntători se odihneau prin vechile tainiţe de zid, înmiresmate rufe albe fluturau prin curţi la marginea oraşului, cîte un tren mai fluiera romantic undeva în nord. Probabil căutam amîndoi ceva anume, poate nişte ruine cu tufe de iarbă în care să ne dezlănţuim iubirea ca într-un muzeu bombardat al vieţii şi al morţii, poate vreo băcănie fără stăpîn, cu măsline, schweitzer şi ghiuden, în care să ne cunoaştem mai bine, poate vreun ochi de baltă nou născut, într-o pădure limitrofă, pe care să-l botezăm cu trupurile noastre pline de rîvnă şi curăţate de lumina lunii. Şi astăzi, din părţile noastre separate de lume, îi înţelegem încă pe acei copii bătrîni care se ţineau de mînă şi ne priveau fix la cîte o încrucişare de drumuri, nemişcaţi şi albi, fără să clipească, în noaptea care le învăluia pe toate.
sâmbătă, 31 mai 2025