Tu, cu cruzime m-ai respins, când am voit, copilă, Să devastez frumseţea ta cea dulce, făr- de milă – Şi totuşi corpul tău e plin de-o coaptă tinereţe, Tu, al amorului duios demonică prăsilă! Eu am plecat purtând în piept durerea-mi toată scrisă, Precum al primăverii vânt duce-n văzduh o filă; Dar noaptea când am adormit, atunci durerea-mi toată Se ghemuieşte-n inima-mi, o arde ş-o împilă; Părea din somn că m-am trezit şi te-am văzut pe patu-mi, Boţind cearşaful meu cel alb cu mâna ta gentilă; Abia al hainei tale gaz de umăru-ţi se ţine Şi sânii tăi s-au liberat de-a hainei crudă silă Şi proaspeţi, albi, rotunzi şi tari ei se ridic, se lasă Şi ochii tăi în lacrimi ard, în lacrimi dulci de milă. La răsuflarea cald-a ta se coace-uscata gură, Se văd frumoşi mărgăritari ce-ntredeschişi defilă. Cu braţul meu eu şalele ţi le-ncleştai sălbatec Şi-am vrut să-ţi muşc guriţa ta de tremurai febrilă, Şi tu te aperi surâzând, c-o mân-acoperi sânii, Privirea ta înoată ud, când blândă, când ostilă, De bunăvoie, lâncezind, te laşi de şold răpită, Dar retrezită din amor tu te desfaci cu silă, Şi de turbare s-a-ncleştat, s-a strâns guriţa-ţi creaţă; Tu de pe frunte păru-ţi dai, plângi tremurând, copilă, În şolduri boiul ţi-l îndoi ş-ai vrea să-mi scapi din mână, Precum se-ndoaie, vrând s-o rupi, în degete-o zambilă. Dar sângele tău dulce-acum ca mierea cea de struguri În vine-ţi fierbe nebunit, şi mintea o exilă. Atunci căzuşi pe pieptul meu o sarcină în friguri, Un fruct răscopt de-amorului căldură fără milă, Ai mai gemut o dată clar ca omul care moare, Apoi te lăsaşi patimii ce te ardea, Sibyllă, Şi-n lupta noastră te-am adus sub greul vieţii mele, Pecete-am rupt, ce pân-acum juneţea ţi-o sigilă – Un corp am fost îngemănat trăind o viaţ-obscură, Demonic-dulce, amoros, spasmotică, febrilă, Şi sufletele noastre-atunci pe buze atârnate S-au contopit în sărutări, în dezmierdări, în milă, Parc-am trecut noi amândoi în noaptea nefiinţei, Ne-am sugrumat în sărutări, ne-am omorât, copilă!
