Te plângi De singurǎtate? Dar ea e siguranţa ta În care te ascunzi, Ca-ntr-o cetate Pustie, Sigur, Ce poate maltrata. Şi când ţi-e fricǎ Mai mult Teama se cuibǎreşte În suflet, Tǎcerea te cuprinde Ca un cult Al sentimentelor În muget. Grota nu este o soluţie! În ea, integritatea ta Dispare. Te-ndepǎrtezi De tine, Fǎrǎ discuţie, Şi-n faţǎ moartea Îţi apare. Zidul grotei tale E tǎcerea. Nu are arme, Dar e solidǎ Şi s-o corupi Nu ai puterea Şi nici un suflet De omidǎ. Cauţi ieşirea Cea mai micǎ, O crǎpǎturǎ În tǎcere, Sǎ scapi de grotǎ Şi de fricǎ Dând singurǎtǎţii Ce ţi se cere. Dar poţi? Când lângǎ fricǎ Stǎ tristeţea, Care nu te scuteşte De nimic? În grotǎ sufletul Îşi pierde tinereţea, Înţelepciunea Îşi fierbe ceaiul În ibric. Cine mai trece Pe la tine? Nici pǎsǎri, Nici oameni, Nici vânt Şi asta nu ştiu Dacǎ e bine. Te pierzi pe tine, Într-un cuvânt. Singurǎtatea În care mai petreci Te-a-mpins În grota îngheţatǎ Unde te speli Pe mâini Cu lacrimi reci Printr-o mişcare Neforţatǎ. Ai dǎrâma Aceastǎ grotǎ blestematǎ Dar nu ştii ce-o sǎ pui În loc, Cǎ dacǎ faci o altǎ grotǎ, Modernizatǎ, Nu ai fi altceva Decât un dobitoc. N-ar fi mai bunǎ Filosofia? Dar nu în zǎngǎnit De sǎbii Ce-ar sfârteca Şi poezia, Şi dansul îndrǎgit De vrǎbii.
sâmbătă, 31 mai 2025