În liniștea perfect absurdă a emisferei unde sunt, cuprins de febră în cuvânt am pus catrenele să râdă. O auroră dizolvată trei puncte lasă de culoare finalului absurd din care plonjau abstract iubiri de vată. Pe-un raft, extenuată, plânge într-un corset de balerină o prună-n bol de tescovină hrănind himere în meninge. Deodată, o cerboaică blondă se detașează din decor și pocnind scurt dintr-un picior cornițe false vrea să vândă. De pe-o banchiză eșuată, abia mai respirând povești, un pește-ți cere să te-oprești să-ți spună-o vorba deșucheată. Lupul, expert în erezie, insultă grav cu glas de miel tot universul paralel urlând prelung în poezie. Un licăr de speranță veche valsează-n miezul putrezit al unui măr ce-a limpezit cine conduce în pereche. Văzând atâta indecență, mă plimb ca larva pe uscat și mai înghit un predicat s-ajung ușor pân' la urgență. Punând catrenele să râdă, de-atât amar ce am gustat iau arma și când merg în pat, să-mpușc un vis, să-l văd cum zburdă! Adina V. 11-09.2018
sâmbătă, 31 mai 2025