Pe sub streșinile casei, Se adună-ngrămădite, Candelabre mici, de gheață, Cu sclipiri de mărgărite. Vântu’ suflă cu-ndârjire, Însoțit de-un ger cumplit, Și așează flori pe geamuri, Ce-n cristal, ea le-a cioplit. Vălu-i alb, ca de mireasă, Se așează peste noi, Cu alai de stele albe, Învelind copacii goi. Câte-o frunză, rătăcită, Ce-a uitat să plece-n zbor, Tremură acum, de frică, Într-un gând rătăcitor. Și-ntr-o liniște adâncă, Se aud, din depărtări, Cum aleargă, într-un tropot, Roi de fulgi, venind călări. Tot alaiul se oprește, Ca să facă iernii loc, Când scoboară din trăsură, Și vestește-al ei soroc. Toate stau în nemișcare, Și își deapănă în gând, Amintiri din astă viață, Adunate, rând pe rând. Râul rece și năvalnic, Face pod din apa-i toată, Și se leagă strâns de maluri, Tălmăcind a sorții roată. Vântul-vornic amuțește, Și dă glas reginei lui, Să se știe, peste vremuri, Că spre viață, moartea sui.
sâmbătă, 31 mai 2025