ei întindeau mâini mici mâinilor mele şi spuneau: hai erau zile grele şi orbecăiam să aflu drumul dincolo de toate zilele şi nopţile noastre ei ştiau întotdeauna şi spuneau: hai într-o dimineaţă sau amiază a luat fiecare curajul acesta şi cerul şi s-a dus am privit în urma trenului până când a fost numai o fotografie a unei lumi ce se rupea de ochiul meu diluându-se ……………. tu erai o vorbă despre care spuneau pescăruşi vrăbii şi un receptor ce atârna în gol în gara ca o construcţie de foi de ziar pe podeaua căreia vreun pictor bun a desenat în relief bănci şi din loc în loc urme de paşi ţi-am strigat: ai puf de nori pe obraz nu l-ai şters – era înţeles că vara aceea mergând îndărăt ne tulbura pe amândoi te-am luat de mână şi am pornit spre încolţirea ierbii şi a brânduşelor în valea copilăriei pătată mult, alb, cu sufletele altor şi altor visători _ Copyright Mariana Fulger
sâmbătă, 31 mai 2025