Cînd mi-e urît de lume imaginez un sat Şi mă ascund acolo cu toate ale mele, Un loc fără păcate, posibil şi curat, Trăind cumva departe de orice fel de rele. Pe dealuri, în căpiţe, se odihneşte fîn, Un pictor mînă care cu boi spre nişte rame, Mai latră cîte-un cîine la propriul lui stăpîn Şi-un rîu mai spală trupuri de viitoare mame. În pacea ideală, atuncea, aş tot sta Fără să scot o vorbă, care-ar trezi povestea, Ţăranii să nu simtă că vin de undeva, Din nişte alte timpuri, din vremurile-acestea. Dar condamnat sînt parcă să mă întorc stingher, Din orice vis, la ceasul unui prezent de gheaţă, Şi, răsucind din cheie acelaşi arc de fier, Să mă împing anarhic spre-o nouă dimineaţă. Poate-o să-mi fac o casă cu prispă, şi-ntr-o zi Mă stabilesc temeinic în lumea cea mai bună, Ca singura soluţie de-a mă putea zidi În visul meu cu greieri cîntînd sub clar de lună. (Din volumul “Duminica poemului mut”)
sâmbătă, 31 mai 2025