Noaptea se sfârşise la poalele pădurii dezbinată de temeri, cu o clipă mai devreme a văzut o lumină pe coama dealului, nimic nu poate s-o stăvilească, nici dacă-i aruncă-n faţă cu ceaţă strânsă de pe văile fumegânde ale munţilor. Nu ştiu de ce lumina a coborât din cer de la începutul lumii în frunze, prefer să simt verdele cum se răsfaţă în ochii noştri ce absorb culorile şi se miră de atâtea nuanţe într-o singură floare, zâmbetul lor expune miracolul în care cu toţii ne naştem. Sunt un împătimit de minuni, mai ales când sălăşluiesc în tine ca păsările care prind aripi de suflet. Cu flori de mărgăritar pe trup îmi pui pulberi de arome la încheieturi, de pradă iubirii o să mă dau înnoptând într- un dor ce macină stele. În subţirele pielii crudul mijeşte, de carnea rămâne sticloasă pe umeri. Aşa s-a întâmplat să-mi potrivesc cuvintele în care se odihneau clipele-n oameni până au plecat acasă, lăsaţi în braţele timpului, să le măsoare statura şi urmele.
sâmbătă, 31 mai 2025