Eu nu-s poet ci dinamită când primăvara mă imită şi-mi scoate mugurii afară ca florile să nu mă doară Ca un vulcan cu stele-n miez eu nu exist eu explodez stiloul meu şi-aruncă lava şi cerul îşi porneşte nava Sufletu-mi arde pe hârtie tăcerea ţipă că e vie şi nimeni totuşi nu întreabă de unde-atâtea stele-n iarbă Şi-n cer de unde-atâtea flori un ghiont îţi dau şi iată zbori Costel Zăgan, CEZEISME II
sâmbătă, 31 mai 2025