În pădurea de pini

Mă-ncarcă razele de Soare
Cu noi secunde de lumină
Și-aud în mine-o fremătare
Ca și pădurea-n vânt ce-i plină.

Ea dă ca apa peste maluri
Însă nu tulbură, urlândă,
Ci ca un crez de idealuri
Pentru o Dragoste plăpândă.

Mă-ncântă orișicare șopot
Când cetinile bat din gene
Precum se stinge seara-n tropot
O herghelie pe alene.

Izvorul parcă vrea, cuminte,
Să dea legendele cu-ncetul
Cu fericirea de cuvinte
Precise ce-a găsit poetul.

Eu freamătul ca pe-o minune
Îl tot ascult într-o uimire
Înțelegându-mi-l ce spune
Despre o pace în Iubire,

În lumea largă, fără margini
Unde vecia e stăpână,
Prin pinii galbene catarge
Spre cer albastru ce-și îngână.

Mireasma lor mă înconjoară
Și nu mai are importanță
Dacă e toamnă, primăvară -
E anotimpul de Speranță!

Atâta zi în juru-mi este,
Atâta prospețime verde
De văd că Viața-i o poveste
Ce-n morți nicicând nu se va pierde.
Victor Bragagiu