Înainta spre răsărit o barcă, la orele când ceața era grea, peste întinsul Istrului, de parcă se cuibărise liniștea în ea; Pe un ostrov rogozul se albise și tremura o-aripă prinsă-n vise - o lebădă-nălucă se trezea. Bătrânul și-aprinsese o țigară și-mpovărat de vreme contempla cărarea șerpuită și bizară, ce mâgla-n urma bărcii o umplea; Din grinduri se-auzeau foșnind penumbre - prevestitoare urlete și sumbre, șacali flămânzi cu ochi de peruzea. Iar vâsla tremura, dusă de ceață, pe urmele de nori - misterios! - spre plasele ce prinsa dimineață le-nfiora sub zbor de albatros; Și-o pace așternea dulcea lentoare în profunzimi de ape visătoare, ca ierburi unduind abis vâscos. Plutea spre răsărit - găsindu-și drumul - pescarul mut, cu albul lui veșmânt; Țigara se stinsese, dară scrumul rămase ca un ciot scos din pământ; Se-mprăștiase negura din soare, iar plasele se zvârcoleau murdare sub brațul legănându-se - înfrânt.