În zări albastre Mă aflu Doamne-n zări albastre, Mă aflu sus, între pământ şi cer Şi-mi pare-un vis spre alte astre, Dus de pasărea, cu-aripi de fier Plutind, creaţie a minţii noastre! Şi-aflându-mă, mai sus de nori Stând şi privind veşnicul soare, Zburând prin spaţiu,… te-nfiori De vasta-Ţi şi marea-Ţi lucrare Ce-nveşmântată-i, în splendori! Căci Doamne, Tu dat-ai ştiinţă Omului, atunci când l-ai creat, Ca studiind mult, în cunoştinţă El să tot crească-n timp treptat Prin cercetări largi şi sârguinţă! Şi-astfel în mintea-i scrutătoare Spre ceru-ntins marcat de stele, A-ncolţit gândul, de-a fi-n stare Să se îndrepte-n zbor spre ele Animat, de voinţa-i cutezătoare. Să zboare, a fost împins de dor Pe ceru-albastru-n lung şi-n lat, Să afle vrând, cum este-n zbor Când spre zenit, te-ai îndreptat Pătruns, de cel mai scump fior. Şi, o Doamne, cât e de frumos! Când dela mii de metri înălţime, Priveşti spre lumea cea de jos Ştiind că este-a ta şi-ţi aparţine Şi c-o iubeşti din inimă cu patos. În faţa-mi, e zarea necuprinsă E infinitul, cel plin de măreţie, E-a Ta tărie-a forţei neînvinsă, Mister prea sfânt spre veşnicie Ieşit din dragostea-Ţi aprinsă! Şi dacă prin viteză supersonică În huruit lin acum mă deplasez, E o minune-a minţii… ce ridică În suflet, veracitatea unui crez Ce cu pregnanţă el se certifică, Anume: ,,Căci suntem de neam Prin creaţiune - din Dumnezeu,” Şi voia-Ţi sfântă, de-mplineam Puteam să fim spre-alt apogeu Şi multe alte lucruri cunoşteam! Căci Doamne, gândul veşniciei L-ai pus în mintea... ce i-ai dat, Omului, când plăcerea bucuriei Pierdută a fost sub greu păcat, Dar... nu l-ai lăsat pradă pustiei! Flavius Laurian Duverna
sâmbătă, 31 mai 2025