Când a venit, aşa, ca un însemn, cu geana scrijelind în trup de lemn, privea fără de ţintă-n viaţa mea citind, în şoaptă, dincolo de ea. Purta în păru-i albe flori marine, adâncuri de oceane pe retine, cald susur de izvor în răsuflare și-n pas molatic...dulce cadențare. Stăteam închisă-n putredul meu trunchi ca sufletul să-mi cadă în genunchi când ea, din stele scurse pe pământ, un cosmic vânt împrăştia-n cuvânt. Într-un acord de linişte deplină şi îmbrăcată-n straie de lumină, eu o ţineam ca un copil, de mână, și-o imploram cu lacrimi să rămână. ”Nu pot să stau, însă, te rog, învață să trăiești clipa cât o-ntreagă viață și-ai să-nțelegi, sub timpul tăvălug, iubirea-i ca o ardere pe rug, iar restul doar o lungă așteptare în care orice vis spre ziuă moare.” Și-n timp ce firul magic mi-l scurta de mine tot mai mult se-ndepărta lăsându-mă femeia de-altădată în zidul meu de... Ană-ncătuşată.
sâmbătă, 31 mai 2025