Cresc suliți de lumină rând pe rând sub chipul lunii limpede și sferic iar noaptea-și strânge vălurile blând cu degete subțiri de întuneric. Orașul încă tace amorțit. Pe stradă trec năluci spre nu-știu-unde și parcă-o clipă timpul a murit cu limba-nțepenită-ntre secunde. E liniște, la fel ca-n prima zi când își vorbeau doar frunzele și vântul, când nu erau războaie, agonii... însă aud cum bântuie pământul sirena unui tren, lamento lung chemând cotidienele rutine iar eu visez că dorm și nu ajung și las să plece trenul fără mine.
sâmbătă, 31 mai 2025