Îndepărtatele ecouri Din amintiri demult uitate De sus, de sus, din munţi de nouri Răsună-n trâmbiţe-nviate. Şi parcă nu îmi vine-a crede Că le aud în glăsuire Din prospeţimi de iarbă verde Şi din văzduh de înflorire. Împodobesc în jur copacii Petalele multicolore, Pe căi înalte de întoarceri Nu-i un ecou – se-ntorc cocorii. Vestind lumina Învierii Pornesc o-nmugurire-n inimi Din încordarea aşteptării Redeşteptând pe Om din nimeni. Un dor din noi se-ndeplineşte, O amorţire se termină Şi ochii noştri, omeneşte, Văd primăvara cea divină. Aripile-o vestesc în clipe Cu iarba, fluturii ori floarea - Începe-n văz să se-nfiripe Visările şi aşteptarea. Măcar că în dorinţă multă Era atât de năzuită Și-n forfotirea cea măruntă, Și în gândirea infinită, Râvnind-o-n gânduri şi în vise Prin toamna-iarna cea pustie, Acum, însă, ne zăpăcise Că a putut totuşi să vie. Ne fâstâcim că, uite, este Aşa dorită, aspirată Albastră filă din poveste De glasuri dalbe anunţată. Că ce n-ai zice, ce n-ai spune I-i dat Speranţei să trăiască Şi-n viaţa noastră o minune Mai poate să se-ndeplinească. Victor Bragagiu
sâmbătă, 31 mai 2025