Dragostea i-a despărţit pielea În valuri de soare, Din care s-au ridicat spre cerul alb Mii de păsări călătoare. Au răsărit flori de septembrie, Cu petale de diamante Pe ochii ei de smarald, Încercaţi de priviri furişate. Şi-a deschis sufletul de metal, L-a pus pe hârtie spre examinat, Unde oamenii curioşi L-au disecat şi remodelat. Au lăsat să-i fugă din inimă Picături de sânge fericit, Să se elibereze de stânsoarea grea A durerii Ei fără de sfârşit. Apoi au închis din nou uşile, Au reparat pereţii reci Zidind în ecouri ale pământului Şi i-au lăsat visele să se usuce Pe şoaptele vântului... Şi au rămas acolo dorinţele, Poate mai suspină şi azi Să-şi mai întoarcă faţa Să mai vadă lumină... Şi zace în întuneric De o mie şi una de zile, O inimă de plastelină: Un fost frumos castel în ruină... Ai auzit-o plângând? Ţi se pare! Căci şi ultima Ei lacrimă a fost O pasăre călătoare...
sâmbătă, 31 mai 2025