Infinitul din noi Afară cerne mărunt, cerul lăcrimează În suflete luminate iubirea picură miere Dintr-un fagure copt la sânul unei fecioare Se lasă tăcere O tăcere Izvorâtă din inima toamnei In foșnetul frunzelor de fag Vântul creste ca o pasăre sălbatică Care nu se vrea domesticită Si caută cuibul ascuns printre norii de zahăr Întunericul așteaptă la pândă Din pieptul lui săgetat curge sânge amestecat Cu iubire Două cărări se unesc între cer si pământ Precum lumânările pe altar lumina s-a topit Îmbrățișând pământul Melancolia tăcerii creste Sărutul anotimpului bogat lasă urme umezi De rugină Infinitul din noi prinde aripi Aripi albe ca lebedele din lacul visării In această toamnă Zborul spre cer este liber Si liberi vor fi acei care tind spre libertate Ne face natura o chemare spre glorie Să prindem visul de mustăți până nu dispare Printre genele adormite. M Horlaci
sâmbătă, 31 mai 2025