„Atâtea anotimpuri peste mormânt, iubito, Cu frunze şi cu flori şi crengi curgând pe râu, Încât să simt cum viaţa întreagă am trăit-o Mai înclinat în mine ca spicele de grâu... Şi câte primăveri cu ghiocei de gheaţă Te-au înflorit în mine – o glastră grea de lut! Eu – noaptea ce te-ascunde, tu – veşnic dimineaţă Şi amândoi murind pentru-a ne fi născut. Ah, câte flori de vară s-au scurs pe al tău piept – Mireasmă-nveşnicită de verde şi câmpii... Iubito, spre mormânt aş vrea să mă îndrept, Căci tu sub braţul meu n-ai mai putea să-mi fii! Ce veştedă mirare e pasul tău în iad, Copacii desfrunzind la adieri puţine... La căpătâiul tău tu lasă-mă să cad, Acum când iarna vine, acum când iarna vine...” Şezând pe muchia vremii, aud eternii miri Citind în flori şi pietre, cu sufletul neteafăr, Mărturisind „dorinţi” în „vecinice” iubiri, Ea – înger şi el – demon, ei amândoi – luceafăr. 14 ianuarie 2017, Constanţa
sâmbătă, 31 mai 2025