Pe vremea când se întâmplau minuni pe care, azi, le credem doar povești, era un sat cu oameni harnici, buni, pe care n-ai putea să nu-i iubești. La margine de sat, curgea un râu cu ape liniștite, iar pe mal, treceau, în șir, căruțele cu grâu, în râsete și cântec de caval. În vara-ceea chiar, s-a întâmplat tot ceea ce am să vă povestesc, și-am să vă spun și cum de am aflat: din textul vechi pe care îl citesc. El pare scris de-o mână de copil, e scris cu pana, și-i un scris frumos, dar s-a mai șters în timp, și-i dificil să-i înțeleg limbajul curios: “Trecâmd pe lângă râu, pe înserat, mi s-a părut c-aud, dinspre prundiș, un sunet ca o zbatere, ciudat, și-am vrut să văd ce e, mai pe furiș. Am mers tiptil și-am vrut să mă ascund, dar l-am văzut și nu m-am îndurat să-l văd luptându-se, din greu, pe prund, în pânza de păianjen încurcat. Era de un albastru ivoriu și strălucea-ntr-un fel de necrezut; m-am aplecat spre el, și-am vrut să fiu salvarea pentru îngerul căzut. Văzându-mă, s-a liniștit pe loc și-a așteptat, cuminte, să-l salvez: era întreg, căci a avut noroc și-am reușit să îl eliberez. Abia atunci, încet, și-a îndreptat antenele spre mine și-a vorbit, spunându-mi, pentru că l-am ajutat, va ține seama, și mi-a mulțumit. Și-a arătat, apoi, un dar divin și s-a-nalțat spre ceruri într-un fel ce m-a uimit. Am zis, într-un suspin: Voi fi și eu un înger, ca și el.”
sâmbătă, 31 mai 2025