(Poem dedicat Limbii Române și tuturor celor care o iubesc!) La zidirea lumii, s-a născut întâi Cel ce-avea să fie al ei căpătâi, s-a născut Cuvântul – gânduri întrupate, zbor de libelule peste Principate... La zidirea lumii, cerul însuși plânge lacrimi de căință prefăcute în sânge căci uitat-a Domnul într-a Sa mistrie sfânt pământ și-o țară, pe-a mea Românie! La zidirea lumii, oștile cerești întind spre neanturi scări mănăstirești pe care să urce mii de libelule, să se-așeze în ceruri lângă tarantule și să înceapă a își țese toate împreună țarina de aur, țarina română... Cete întregi de libelule s-au zidit în tarantule ca să țese infinituri din amurg și răsărituri, ca să țese focul viu din cuvântul străveziu și să țese apa vie din triluri de ciocârlie! Când aflat-a Domnul Sfânt că s-a țesut din Cuvânt fir de aur, fir de foc, de mătase – la mijloc, supăratu-S-a pe îngeri, pe arhangheli - cei dintâi, pe cei patru: Mihail, Gavriil și Rafail, pe vestitul Uriil, îngeri de vânturi ascunse într-al lor cinstit călcâi, iar în sfânta-I supărare a voit răscumpărare: Blestemați să fiți cu toții voi cei ce-ați făcut pe hoții, voi cei care ați cutezat a fura al meu cnezat, voi cei care ați îndrăznit prin al vostru gest căznit să îmi luați ce Eu gândisem și în Cuvânt azi răspândisem cum că doar acea mistrie trebuia a fi solie peste neamuri și popoare... Îi puneam aripi să zboare! Voi furat-ați de la Mine nemuririle latine dar vă iert c-am obosit de atât bolborosit și ca semn de-a Mea iertare vă voi pune o întrebare: Oști cerești și libelule zidite în tarantule ce-ați țesut cu fir din soare infinitul care doare, ce-ați țesut cu fir de foc nemurirea în stil baroc, aș vrea să Mă țineți minte... Vă puteți zidi în cuvinte? Fericite c-au scăpat de pedeapsă, de păcat, oștile cerești și ele s-au zidit pe cer în stele, libelule uimite s-au țesut doar în cuvinte și-apoi s-au zidit pre stele să picteze în cer pastele ca să zboare împreună peste țarina română... Iar din când în când coboară întru inimi de fecioară, și în inimi de feciori... Tu le simți, te trec fiori? Simți cum se zidesc în tine stele din dureri latine, simți sclipiri și-a lor răcoare când pe buze cade o boare din pastele ce se-așează în suflet și te veghează? Simți tu focul ce te arde când citești o veche carte și în care-i o fărâmă dintr-a ta limbă română? Simți tu foc ce te cuprinde când iubirea te surprinde și ai vrea să-i dai un nume dar ea însăși te răpune și îți spune răspicat ca să n-o dai la mezat... Al ei nume-i doar iubire, cată în cartea de Citire! Și mai caută într-o carte, caută cuvântul moarte! Căci acest cuvânt te-așteaptă de nu ești ființa înțeleaptă a citi în Abecedar un cuvânt ce-l găsești rar dar, odat’ ce l-ai aflat, el va fi al tău palat, el, Român de ieri, de mâine... Ai găsit cuvântul pâine? De găsești cuvântul țară să nu uiți să îi pui tiară din îngeri și libelule zidite în tarantule, constelația de foc, constelația de aur... Limba noastră – sfânt tezaur! Limba veche românească, acea cetină cerească ce se întinde ca o punte precum laurii pe frunte între toți acei ce simt românește și consimt că de-or fi sortiți să moară departe de a lor țară, vor lua cu ei în Rai românescul nostru grai, iar de vor ajunge în Iad vor ascunde în flori de jad limba sfântă românească, diavolii să n-o găsească, să n-o ardă vreun strigoi, ci să ardem numai noi! Tu, Român de România, să nu-ți pierzi vreodat’ făclia, limba ta cea românească... doar ea știe să zdrobească rătăcirile din unii (precum au făcut străbunii), rătăcirile tirane dinspre state suzerane! Zi cu noapte se îngână într-a ta limbă română și se nasc din rezonanță vechi luceferi de speranță ce-o cântă cu toți la strană, ea - balsam la orice rană... Dreptatea, de îți e rănită, limba ta neprihănită se va îmbrăca în armură și cu greaua-i lovitură va ucide pe făptaș... Limba ta nu este laș! Al tău înger - la fântână, va păzi limba română, va păzi-o de sirene și de alte măști viclene, va păzi-o de reptile care prin vorbe subtile vor a o târî în mocirlă... Șarpe, viperă, șopârlă! Constelația de aur, constelația de foc... Limba noastră cea română întru Domnul are loc! Limba noastră-i o redută ce L-a învins pe Dumnezeu când iubirea-I nevăzută a dat nume unui zeu... L-a numit Limba Română, șapte zile în săptămână, șapte zile, șapte nopți... Ca pedeapsă la ăi hoți! (21. 08. 2019)
sâmbătă, 31 mai 2025