Îngerul-porumbel Astăzi mi-a bătut în fereastra sinelui, îngerul-porumbel, purta cu el o scrisoare din lăcașul albastru. S-a așezat pe marginea clipei și s-a odihnit, apoi a zburat spre nevăzutul de lumină, lăsându-mi acele foi îngălbenite și șterse din loc în loc de ploaia lacrimilor tăinuite în pumni. Din scrisoare, două vorbe s-au înfipt în retină - „la timpul rânduit”; un gând-duh m-a luminat, pe mine devenită hrană pentru himere, mută și surdă la dorințele sufletului. Îngerul-porumbel s-a întors, așezându-se pe ramura cireșului amar, singura rămasă verde din lupta cu iarna anunțată. A început să mă învețe iubirea, cea de la facere, de la țipătul primar, așa am atins umilă cărarea Împărăției, cu pași grei de tină, stafidită din cauza închisorii din sâmburele cireșei amare. Cu genunchii inimii pe piatra durerii, înmiresmată de crinul Măicuței, am văzut pentru întâia oară altarul din suflet. Era cu candela stinsă, fără untdelemnul iubirii. Atunci conștiința m-a pălmuit peste ochii mult prea orbiți de cei treizeci de arginți, trezită din somnul uitării de sine am alergat după mirul din roua norilor, eliberându-mă din marasmul abisal am simțit în adânc lumina scânteii dumnezeiești. Acum Îngerul-porumbel îmi zâmbește dintre ramurile smochinului roditor, iar eu iubesc fără cântar în simțire, cât încă mai sunt.
sâmbătă, 2 august 2025