De aș putea să regăsesc o scară în podul fericirii să m-ascund de grelele secunde ce-ncercară în zloata deznădejdii să m-afund, Aș sta pitit acolo..., o secundă, Întins în fân cu ochii larg deschiși ca raza de speranță să pătrundă și să-mi aducă vești că mai exiști. Dar mai existi? Mă-ntreabă amăgirea ascunsă-n umbre ce dansează-n cor, nebune de sublim că Strălucirea a dispărut sub muntele de dor. Un munte ridicat pe-a ta asceză, pe-o liniște crescândă ca-n povești, E gândul sprijinit pe-a ei simeză că voi muri, de’ moartă tu îmi ești. Nebune umbre, nul e rezultatul acelui dans lasciv pe căpriori, câci nu-mi doresc să fiu iar invitatul ce tremură sub umbra unor nori. Nu voi dori să prind pe șevalete o pânză încleiată în catran, ori să pictez nebunele balete ce le dansați în mod cotidian. Mai stau pitit aici înc-o secundă, întins în fân cu sufletul deschis Lumina ta, de sus să mă patrundă, iar podul să îmi fie paraclis. Privesc spre vis, privesc spre înainte pe-un șevalet al zărilor cerești și văd în sori înscrisuri în cuvinte că voi fi viu, chiar dacă nu mai ești.
sâmbătă, 31 mai 2025