Era noaptea când nu erai plecată undeva, îmi sortam sentimentele-n sertar, le părăsiseră visele decuseară, pe urmele lor mă oboseam degeaba luaseră distanţa disperării. Până-n dimineaţă mi-au căzut mîinile, gurille noaste se adânceau triste, ochii dormeau în oglinda din perete fulgeraţi de alte iluzii. Somnul nevertebrat în esenţă îşi copia imagini din memoria suprasaturată, întunericul nici nu mai exista, eram într-un ţinut în care n-am trăit vreodată nu ştiu dacă soarele a răsărit normal, ori lumina aceea confuză curgea din conştiinţa trezită în rădăcinile din care mă înalţ.
sâmbătă, 31 mai 2025