- Nu-i spune! Nu-i spune! – șopteau pe la spate acei ce știau că-i un suflet fragil ce crede în oameni cu naivitate, și-n dragoste crede, și-n traiul umil. Nu-i spune că visul acelor pe care i-a vrut la putere e altfel, nu-i cel clamat în cuvinte! Nu-i spune, că-l doare să știe cum râd chiar aceia de el! De-ar ști că iubita mai umblă prin lume și cântă, adesea, la mese mai mari, ar crede el oare? Să-i spunem un nume? Mai bine-n tăcere să fim solidari! Să-i spunem că munca-i plătită mai bine când lauzi un șef și te porți mai servil? Nu-i spunem! Cu el, lingușeala nu ține! Ce premii? Ce bani? El trăiește umil! Aude și știe … îi știe tovarăși, iar ei, pentru el, au dreptate mereu, dar șoaptele lor sunt dovada că iarăși în sufletul lor nu-i lumină… și-i greu.