Iudă

Pe strada-n bezna de tăciune
S-aud cum urmele pășesc
Și parcă, parcă s-ar opune,
Dar iată, iată se grăbesc.

Ferindu-și fața și robia
De la ecouri de priviri
Îndreptățindu-și lăcomia
Cu lașități din pizmuiri,

Ele se-neacă-n întuneric
O umbră-n umbră și în gând
Supusă-n buchia puterii
Sincerități disprețuind.

Ea vrea să își picteze fața
Cu zâmbet larg și fericit
Temându-se fricos de viața
Ce-i cere cugetul cinstit.

Visându-se după oglindă
Un cineva mai însemnat
Fără putere să aprindă
O înălțime de bărbat.

Ci după colțuri, prin unghere
Târându-și pași lingușitori
Cu-activitatea de muiere
Țintind spre scene de valori:

Să fie-ntâi, să iasă primul
S-audă șoapte de extaz
Când înălțase-va sublimul
Pe-ncremenirea-i de obraz.

Neavând nici darul, nici talentul
De-a fi un semn de exclamări
Își furișează sentimentul
Prin șiretenii de trădări.

Cât n-ar costa să se ridice,
Dar fără inimă și zbor
Ca paiele fără de spice, 
Ca poezia fără dor.

Pitit în mască și în noapte
În uneltirea din umbrar
Cu zâmbetele sfinte-n șoapte
De sub privirea de tâlhar.

Cătându-și frați pentru ovații
Ce i le-or înălța supus
Să fluture cu educații
De cineva nu-așa a spus.

Să fie cineva, să fie
Cu orice jertfă, c-orice preț
În slavă și în bogăție
Să poată-a gânguri semeț...

Dar ziua a pornit să meargă
Cu pasu-i sigur, necorupt
Și-un laț rânjindu-și gura largă
Urmele negre a-ntrerupt!
Victor Bragagiu