De mi-ar permite Apolon s-aleg dintre cunune, Ghirlanda n-aş alege-o de flori plăpânde, june, Ci falnica cunună a bardului bătrân; Eu n-aş alege lira vibrândă de iubire, Ci ceea care falnic îmi cântă de mărire, Cu focul albei Veste aprinde al meu sân. Ghirlanda ce se-nsoară cu silfele uşoare, Pe fruntea inspirată, pe fruntea-nspirătoare, De bucle-ncunjurată, blondine, undoind, Plăcută-i a ghirlandă – sublimă însă este Cununa cea de laur, ce sântă se-mpleteşte Pe fruntea cea umbrită de bucle de argint. Ca visul e cântarea ce-o-ntoană Eol dulce, Când silfele vin jalnic prin lilii să se culce, Să doarmă somn de îngeri pe sânul alb de flori, Sublim însă e cântul când ţipă şi ia-n goană Talazurile negre ce turbă, se răstoarnă, Şi spumegă ca furii şi urlă-ngrozitor. Astfel îţi e cântarea, bătrâne Heliade, Cum curge profeţia unei Ieremiade, Cum se răzbun-un vifor zburând din nor in nor. Ruga-m-aş la Erato să cânt ca Tine, barde, De nu în viaţa-mi toată, dar cântecu-mi de moarte Să fie ca „Blestemu”-Ţi să-l cânt, apoi să mor.
