Credeam ieri că steaua-ţi e-un suflet de înger Ce tremură-n ceruri, un cuget de aur Ce-arunc-a lui raze-n o luncă de laur Cu-al cântului dar, Iar tu, interpretă-a cereştilor plângeri, Credeam că eşti chipul ce palida stelă Aruncă pe-o frunte de undă rebelă, Pe valul amar. Dar astăzi poetul cu inima-n ceruri, Răpit d-a ta voce în rai de misteruri, Ş-aduce aminte că-n cerul deschis Văzut-a un geniu cântând Reveria, Pe-o arpă de aur, c-un Ave Maria – Şi-n tine revede sublimul său vis. Ca dulci gânduri de poet. Sau ca lira sfărâmată, Ce răsgeme-ngrozitor, Când o mână îngheţată Rumpe coardele-n fior, Astfel mâna-ţi tremurândă Bate-un cântec mort şi viu, Ca furtuna descrescândă Care muge a pustiu. Eşti tu nota rătăcită Din cântarea sferelor, Ce eternă, nefinită Îngerii o cântă-n cor? Eşti fiinţa-armonioasă Ce-o gândi un serafin, Când pe lira-i tânguioasă Mâna cântecul divin? Ah, ca visul ce se-mbină Palid, lin. încetişor, Cu o rază de lumină Ce-arde geana ochilor; Tu cântare întrupată! De-al aplauzelor flor Dispărând divinizată, Răpişi sufletu-mi în dor.
