Limba noastră-i o comoară

Am ajuns să am coşmaruri, nopţi bălane fără leac,
De când s-au trezit nătângii, dup-un somn de-un sfert de veac,
Şi-mi fac cruci plin de fiori, implorând oastea cerească,
Să mai pot vorbi în zori dulcea limbă românească;

Plini de fală şi mândrie,-i doare-n şpiţ de viitor,
Se tot laudă-n prostie, moară toţi duşmanii lor!
De-aia, nene, imediat, când i-aud, pe româneşte
Le-o spun franc, manierat, delicat şi omeneşte:

Băi, deştepţilor ce sunteţi, nătărăi şi naşparlii,
Terminaţi cu chestii d-astea, bateţi tobele-n pustii!
Când ne va lovi năpasta, peste-atâta chin şi-amar,
N-oţi putea pe lumea asta nici să-i înjuraţi măcar,

Iară voi, cu doctorate, bacuri, diplome, la fel,
Vă veţi da singuri karate, făr’ a scoate-un cuvinţel,
Şi-o să vină ziua-n care, socoteală tre’ să daţi, 
Chiar de cereţi îndurare, de prăjeală nu scăpaţi,

Aşa că, tăceţi odat’, nu vedeţi ce e în ţară? 
Tot stigând prin târg, prin sat “Limba noastră-i o comoară”
Or s-audă toţi şacalii, hoţi, bandiţi de drumul mare,
Şi-or s-o fure şi pe asta şi-o vor pune la vânzare!

Valeriu Cercel