Merg pe-un țărm sălbatic, agitând prin gânduri Ani ce-au fost odată și acum își tac Zilele ferice, ferecate-n scânduri Ce mai au, în visuri, viață de copac. Pașii mei, din pietre, fac să se audă Sunete ciudate ca și când un eu Vrea să se ridice dintr-o soartă crudă, Ca în vremea veche-a lirei lui Orfeu. Timpul amurgește și se îngustează Înspre orizonturi ce-mi erau un țel, Iar acum, când cerul mi se înserează, Drumul meu se-ndreaptă către un tunel. Mă oprește-o voce care mă îmbie, Din rostogolirea mării în amurg, Spre imensitatea dintr-o veșnicie Înspre care toate viețile se scurg. Stelele mă-ndeamnă să îmi schimb cărarea, Să le fac, din șoapte murmurate, cânt, Să-mi aduc pe țărmul unde-mi tac visarea Versul ce tranformă pietrele-n cuvânt. Noaptea îmi cuprinde trupul ca o toamnă Care-mi schimbă pașii de pe drumul greu. Veșnicia rece, pentru mine-nseamnă Doar însingurarea lirei lui Orfeu.
sâmbătă, 31 mai 2025