Cuvântul îmbrăcă pământ Și hatul plânsului de-argilă Ca să renască-apoi un cânt Țesut în slovele de Milă. A ridicat un corp plăpând, Fire din fire de țărână Să pună-n suflet și în gând Înțelepciunea de Lumină. Luă o pojghiță de lut Neputincioasă ce se știe În cuvântat de început În Viață-ntreagă s-o învie. Păstrând în sângele-i dureri Strânse din orice doleanță Din lumea fără de puteri, Fără o clipă de Speranță, Cu versul cugetului stins În slăbiciuni de neputință, El lumină acest cuprins Doar c-un grăunte de Credință. Semința nu a putrezit Ci-a dat din inimă lăstarul Care a șters și-a înverzit Nelibertatea și amarul. Prin nopțile de amăgiri Cuvântu-n cer porni să urce Ca să-nflorească trandafiri Pe moartea lemnului de cruce. Să treacă bezna de păcat Pământurile ce adună În veșnicie înălțat Cu tot cu huma împreună. Chemând din chinuri de abis Oameni deprinși doar ca să moară Acolo unde nici un vis Nu-i înălța odinioară. Sădind cu fire de răsad Oricare bulgăre de fire De-al înălța din trai de iad În Viața dalbă de Iubire. Ca eu din scâncet fără dor Și-un boț îngrămădit de frică Să aflu – un învingător Cum peste moarte se ridică! Victor Bragagiu
sâmbătă, 31 mai 2025