În mijlocul de iarnă și de frig, În centrul căsăpirilor de Țară, Într-un popor retras de la câștig A răsărit în grai o primăvară. În lumea năpădită de artiști A încercat o floare să ne vină, Dar noi o ascultam atât de triști C-o umbră a-nvelit-o de lumină. Și în parfumul florilor de tei Pe lacul risipirilor de Lună Stele ca ochi albaștri de femei În văz de îngeri razele-și adună. În basmul melodiei de cuvânt Plecau din care păsări călătoare Se legăna un codru de argint Încărunțit de lacrimi și plecare. Din ce povară oare ni s-a dat Să știm în întristare frumusețea Ori, poate, singuri noi ne-am blestemat Că socotim frumoasă doar tristețea. Durerea unui neam de veci s-a strâns Și tescuită-ntreagă-n poezie În noapte ca Luceafăr s-a aprins Să ne vedem mâhnirea noastră vie. Ne freamătă necuntenul amar El din înalt peste-amăgiri buiece, Iar noi oftăm de-o viață în zadar Și chinul nu dorește să ne sece. Privirile le semănăm pe jos Cu-acordul supușeniei de spice Doar versul lui atât de dureros Mai poate ochii noștri să-i ridice. Dar cade iar Luceafărul de sus Ca lacrima scăpată-n suferință Și plânge-n noapte cu un glas răpus În inimile noastre-o mioriță. Victor Bragagiu victorbragagiu. blogspot. com
sâmbătă, 31 mai 2025