Privesc îngândurată masa goală, Mă tulbură că eşti în nefiinţă, Simt inima că suferă de-o boală De renunţare, fără de dorinţă. E neagră călimara, poate ştii, De gândurile care mă ucid; Întoarce-te, te rog, printre cei vii, Revino-n peisajul translucid, Să faci lumină într-un întuneric, Ce pare că umbreşte abitir, Revino, chiar şi de ar fi himeric, Aici este realul cimitir... Că-n fiecare zi, încet, mai moare, Câte o literă, câte-un cuvânt Şi-n fiecare zi parcă mă doare Tăcerea ta, cu tine în mormânt; Privesc înlăcrimată reportaje Despre credinţele-ţi acum stafii, Şi văd cum diletanţii fac partaje; Întoarce-te, te rog, printre cei vii! Nu ştiu dacă acolo sus e vară, Nu ştiu dacă există Dumnezeu, Dar ştiu cum e să fii orfan de ţară, Tu ai iubit valorile! Şi eu... E prea târziu acum ca să mai sper Că voi putea să fiu, ca tu să fii Un nepătruns de elocvent reper, Întoarce-te, te rog, printre cei vii! Au fost câţiva, trăind, contemporani Cu pumnul tău de sticlă, aburind, Dar moartea i-a scutit de câţiva ani, Lăsându-i ca pe tine,-aşa, murind... Iar mama şi cu tata şi-amintesc De recitalurile-ncendiare, Spunându-mi că şi ei, totuşi, iubesc Cum le puneai speranţe-n buzunare. Cred că sunt blestemată fără vină Că m-am născut în anul de final Al flăcării, ce n-o să mai revină În spaţiul nostru artificial. Privesc îngândurată masa goală, Mă tulbură că n-ai să poţi să fii Pentru copiii mei un zid de şcoală; Întoarce-te, te rog, printre cei vii! 20 iulie 2016, Constanţa
sâmbătă, 31 mai 2025