Lumea în care ne căutăm sensul

Am simţit zapada vie şi norocoasă
cum se întinde ca o mare de pulbere,
ochii mei o îmbracă-n relief deluros,
o mângâie pe fulgii zdrenţuiţi
şi ţese-n copaci magia îngerilor de vată
care se joacă cu formele frigului.

Urmăresc aştrii cum se adapă din apele cerului
şi desenează soarta fiecărei fiinţe,
văd cum ne trăiesc şi ne cresc
alături de copacii lunii şi ai soarelui.
Timpul relativ, neobosit îşi pierde marginile
ca o expresie a curgerii neuniforme-n stele.

Lumea în care ne căutăm sensul
îşi încearcă nemurirea şi n-o găseşte
dar pe fiecare clipa norocoasă-l aşteaptă,
pulsul zborului spre înalt
la fel cu lacrima bătrânului duhovnic
în nevăzuta palmă a lui Dumnezeu.