În peştera mută de alb vertical cu stranii striaţii zgâriate-arbitrar, Doua fragede mâini cu centură de unghii apucă perdeaua de sare si urcă Zdrelită-i e fruntea ce poartă cununa şi palizi obrajii ce lacrimi anină Caci fuge de hâtru şi fuge de-o vină ce n-are...sărmana făptură. Zadarnic o cheamă iubirea de taină la cumpăt...căci n-are scăpare Când hăul hipnotic sub patul demonic o cere mireasă... de-nmormântare Ca un paznic divin, muntele-o apără doar de slutul lumesc, fără hotare, Umbrele negru-albastre din ape o împing şi o trag spre-ncununare. Pe patul săpat de apă în sare, aruncă buchetul şi-un ultim suspin Iubiri interzise de meschinărie se prăbusesc de-odată în vrie Oglinda cea neagră se sparge în lacrimi şi ce-ar trebui să plutească dispare Iar hăul puternic, lacom ia prada şi-o duce-n adâncul fara de soare. Un ţipăt surd reverberează-n oglinda de umbre diforme, trezite din somn, Animând Catedrala Neant dintr-o lume uitată de timp, neştiută de om, O mână demonă zdrobeşte o orgă prea gravă, prea sumbră să cânte-ntr-un Dom, Cu voci ne-nţelese ce-adună în coruri şoapte livide, fără de ton. Sihastru ascet, arhanghel lugubru, arhiereu întru negru macabru, sinistru, Mire absurd, aşteptând de prea mult, alb muribund să-i aducă vreo veste, Vede mireasa, prea bine pesemne, de viaţă desprinsă cumplit, mişeleşte, Sfărâmându-i cu ură, inima pură, elucubraj infernal de poveste. Ceremonia absurdă-ncetează, când în negur-abisalul întregii clepsidre, Răzbate lumina chiar prin oglindă, o fereastră deschisă spre soare, spre lume, Conul divin şi apa sărată levitează cenuşa-nisip clepsiatră, Reîncarnând fiinţa curată : mireasa iubirii...pe veci iertată. Clepsidra vieţii, frântă în două, de-oglinda grotească ce lumi ne desparte, Se-adună din cioburi revers îmbinate cu albul deasupra şi negru-n-păcate, Un nou destin, ce uitare adună, îşi pregăteşte intrarea nebună, Căci Mâna Divină \"întoarce\" clepsidra-ntr-un spaţiu în care, la fiecare, Lumina sporeşte, Iar umbra pândeşte.
sâmbătă, 31 mai 2025