Mi se pare nefiresc să mai măsor coama timpului de la prima nemurire în care te-am împărţit la toate gândurile mele. nu ştiu ce-ar mai însemna secunda când tot ce este eter îşi supune reverenţa icoanei tale. Iar îţi văd prin cute de întuneric blând trupul îmbrăcat în mătasea lunii şi parcă ochii mei abia au învăţat alfabetul privirii, de-şi împart înmărmurirea fără să-ţi conteste frumuseţea prin protestul unei clipiri. Hai, invită-te pe trupul meu, împleteşte-ţi părul cu o adiere de culori îmbrăţişată de noapte, încălzeşte-mi pieptul cu mâna ta ca şi cum pielea mi-ar fi un sol de gheaţă, croieşte-ţi cu buzele cărări prin iarna inimii mele şi-ai să găseşti în urmă flori din care iubirile îşi fac izvorul. Atinge-mi cu semn de fiori fiecare şoaptă, să fim copiii tăcerii, dezveliţi sub tutela cuvintelor, să nu ştiu cât de adânc îţi mai vine ziua de ieri, să ne naştem iar şi iar, fără de ţărm, să facem parte unul din altul fără să ne aparţinem. Ecoul mărilor să ne fie imn instigator, să ne înecăm în strofe cu setea potrivirii, să ne fim în oglindă asasin şi victimă, yin şi yang, eros şi tahanos. Lasă-ţi vocea să mă împletească de aproape ca pe o binecuvântare. sub umbra veciei tale, să aud petale de dor sărutând asfaltul, în imitarea ploilor fără cusur din care se prepară edenurile, să ne hrănim reciproc îmbrăţişările mult după ce mângâierile noastre se vor uita. Apari cu o premisă dulce de surâs şi în mine înfloresc la unison toate cântecele neştiute de portativele poeţilor, mi se desfac sub piele aripi în plutiri de emoţii şi mi se umplu toate căutările sufletului cu tine.
sâmbătă, 31 mai 2025