Mă rod carii lemnului roşu în simţuri până-n sinapsele nervilor la fantă, nu-i mai suport şi ţip de frustrare pentru a mă elibera din chingi nesimţite. Mă scufund în golul din pahar ce nu-şi mai doreşte apă plată, mai degrabă vom sorbi cristalinul din pălinca cu mărgele de argint. Aş încerca să cuprind arderea în palmele tale cu miros de iarbă dar nu am nevoie decât de un gest, poezia ta să-mi ţese sub piele pânza de paianjen a mângâierilor scrise pe marginea cuvintelor în care ne contopim noi şi respiraţiile noaste tăioase ascultându-ne inimile cum curg ca nisipul şi le iubim, ne lasă să construim castele. La sfârşit ochi în ochi vom înţelege, tot ce ne consumă trebuie depăşit, unghi în unghi să descoperim filonul până la cea dintâi celulă şi s-o iubim mai mult decât pe noi înşine purtătorii unui ideal nemărginit.
sâmbătă, 31 mai 2025