Când nopţile mele nu mai au somn e prea târziu să le pun busuiocul sub nas, zilele se năpustesc peste ele cu franjuri de lumini strălucitoare pe umeri. Prin mine trec întortocheate cărări dar toate se înfundă-n întuneric, mai rămâne o singură cale pe o pantă abruptă ce alunecă-n hău. Lumina pe care o zăresc se va desminţi şi pământul cu trupuri se hrăneşte, treptat şi-n taină se vor naşte copiii altui veac sângerând de nerăbdare, trece şi el grăbit mai deprte, timpul se înnoieşte cu el însuşi la nesfârşit. Oamenii se vor plimba prin univers şi-n urma lor plinul dă pe afară, se umple gol după gol neîntrerupt dar niciodată golul cel mare.
sâmbătă, 31 mai 2025