Mai știi tu vara-aceea în care ne iubeam Și ceru-și presărase azurul în priviri? Ne mângâia tăcerea și orice gând aveam Plutea ca o petală în zbor de heruvimi. Mă legănai în lanul privirilor duioase, Halucinant de tandre, atingeri și mister, În tresăriri de clipă, tristețea-și lepădase Haina de lacrimi roasă când s-a-nălțat la cer. Ne cununase vara semnând pe o hârtie Poemul de iubire din sufletul vrăjit. Inelul de logodnă?...un vers de poezie Înfășurat pe deget, ca dorul înfrunzit. Deasupra noastră luna își picura argintul Și surâdea în taină, voios, un clopoțel, Iar noaptea-nfiorată semnase legământul Cu o steluță mică, drept piatră la inel. Dar zările viclene pândeau cu ochii tulburi, Ascunse-n jungla crudă a răului uman Și încolțiră șoapte, și îndoieli, și gânduri Aduse de furtuna unui destin dușman. Azurul din privire e azi doar amintire, În inimă pustiul a-nfrânt orice avânt, Lăstarii de iubire sunt morți în cimitire Și moartea-și cere dreptul la ultimul cuvânt. Dar undeva o lira își cântă dorul verde Ca un Orfeu din vremuri, rătăcitor prin veac, Prin lujerii speranței uitarea-ncet se pierde, Un corb își frânge zborul în flori de liliac. În șopot curge ziua, iar noaptea se răsfață Prin câmpul plin de stele-n oglinda de la geam, Și te întreb, iubite, cu glas de dimineață: Mai știi tu vara-aceea în care ne iubeam? 4.08.2016