Măicuța

Domoală e valea și-i molcom  pârâul, 
Cărări despletindu-l , animă tot satul, 
Căsuțele-s albe, încinse de brâul,
Pridvoarelor puse spre poartă de-a latul.
În ele, rămas-au tot greul să ducă,
Bieți vârstnici scornind povești la nepoți,
C-afară nu-i vreme de coasă ori furcă,
Și stau părăsite, în șură-ntr-un colț.
-Vedeți o maicuță ce plânge-n pridvor?!... 
-Nu treceți de dânsa ci dați-i binețe!... 
Urâtul o stinge, căci crudu-i fecior
În lume plecat-a pe drumuri răzlețe!...
Măicuța, semn așteaptă-n divine căi, 
Lumină s-aștearnă în negru-i  pridvor, 
Icoana doar știe cât plâns, ochii săi 
Vărsat-a să-ntoarcă, pierdutu-i  fecior!...
S-a stins tinerețea pe ulițe-n sate,
Lipsesc cosânzene și bravi feți frumoși,
Nu mai vor basme nepoții , ci lapte,
De tânără mamă și … ochii-i  duioși!...