Mamele nu ar trebui să moară

Mamă, ochii mi se dezbracă
de o lacrimă ţesută de amintiri.
Fă ca pe retină o stea să cadă,
să luminează ale fiinţei adâncuri.

Mamă, eu cerşesc primăveri
de când mi-ai lăsat toamne cu dor.
Rog, cocorii, să ducă ale mele dureri
spre alte zări… Să scutur un nor

cu ploi înmiresmate de lumină.
Să fur îngăduinţă din clepsidra sorţii.
Morţii, să-i zic: O, cât eşti de haină!
Nu ştii că o mama e coroana vieţii?

Ştii cum e să fii iubită de o mamă,
să poţi să zămisleşti iubirea?
Ţi-e ciudă pe viaţă şi faci din ea o dramă.
O, moarte, de ai putea iubi, ţi-ai schimba firea!

Mamele nu ar trebui să moară, Doamne!
Le-ai făcut din aluat fraged de înger,
Ele dospesc la lumina iubirii pesemne,
viaţa le înghite cu al durerii fulger.

Mamă, clipele cu tine nu se vor pierde.
Întorc ceasul mereu la început…
Pădurea copilăriei să-mi fie verde,
să-mi agăţ dorul de un vis neştiut.