Soţiei mele Vera. De unde-apari, femeie, când zidu-mi se prăvale? Nu mi-ai răspuns odată şi eu nu îmi răspund... Privirea ta îmi rupe din mine-atâta jale Cât văzu-ţi în zidire cu totul îl ascund. De unde vii molcomă ca-n noapte o lumină Cu pântecul la gură, cu zâmbetul domol? Cu orice cărămidă grăbesc s-astup o vină Însă ea hohoteşte în sufletul meu gol. Alături în ruine bisericile pică, Cetăţi şi cu palate în colb s-au prefăcut, Doar mănăstiri de mâna-mi zidite-n cer ridică O cruce ca un ţipăt îndurerat şi mut. În timp orice perete statornicia-şi sparge Şi totul se petrece, şi toate s-au schimbat, În piept doar suferinţa rămâne fără margini Căci ştiu că iar veni-vei în zidul meu înalt. Îmi muruiesc durerea în liniile perfecte, Sudorile cu lacrimi un bob au devenit, Supus îţi gătesc locul în orişice perete Ca mai comod să fie mormântul tău zidit. De ce soseşti, nevastă, la mine nechemată? Lasă să-mi cadă zidul, cu dânsul să dispar... Blestemul ori iubirea îmi dai de orice dată Când te aşezi tăcută pe tronul de mortar? De câte ori pe ziduri îmi prăvălisem firea, Dar lângă ele iarăşi şi iarăşi mă trezesc... Atunci şi vii, iubito, tăcută ca Iubirea – Tu să rămâi zidită – eu alt chin să pornesc! Victor Bragagiu
sâmbătă, 31 mai 2025