În vechea casă părăsită, Pe-o stradă rece, desfundată, O melodie nesfârșită, Din viața bună de-altădată, A unui pian uitat de vreme, Cu-mbătrânitele lui clape, Cu tonuri dulci vrea să mă cheme Trăgându-mă tot mai aproape. Mă simt atras pe-acorduri clare Într-o mirifică odaie, Unde-ntr-un colț, un oarecare Băiat, cu pletele bălaie, Atinge-ușor, clapă cu clapă, Purtând pe unda unui vis Iubiri, ce n-au putut să-ncapă În sufletu-i demult închis. Căci a iubit în disperare O dulce fată bălăioară, Cu câțiva anișori mai mare Ce sta pe-aceeași ulicioară. Și-a împărțit chiar inimioara În mii de-acorduri fermecate, Și-a dăruit-o primăvara Acelei fete minunate. Și florile înmiresmate Cântau în ritmurile calde, Când vara-n raze-nflăcărate Iubirea lor ar vrea s-o scalde. Iar sufletul și-a rupt în două În armonia infinită, Când toamna-n stropii reci de rouă Îl încălzea a lui iubită. Dar iarna grea, necruțătoare, Stingea a vieții ei sclipire Și-odată cu a ei plecare A înghețat a lor iubire. Sta singur trist în odăiță, Nici focu-n sobă nu cânta, A ruginit și-a lui portiță, Doar inima-i se avânta În melodia neuitării. Și luni în șir, și ani la rând, Mereu în pragul înserării Zburau acorduri calde-n vânt. Azi, peste ani, ca un ecou, În vechea casă părăsită Se-aude același cânt din nou: O melodie... nesfârșită. Căprar Florin
sâmbătă, 31 mai 2025