Cerșetorul de la stradă strânge lacrimi în bărbie; demnitatea să nu-i vadă, cel care-i dă blasfemie. Timid, ridică privirea la cine-i dăruie un leu. În gând duce mulțumirea cu rugăciuni, la Dumnezeu. Alții îi întind o pâine, cu milă de la Tatăl Sfant, să-și ducă de azi pe mâine, povara vieții pe pământ. Sau o haină, ce-i de prisos, îi dă om de omenie; o iarnă cu timp friguros să nu-l ducă-n veșnicie. De-i bătrân și neputincios, îl sprijină și-l mângâie om cu suflet mărinimos; pentru sfântă-mpărăție. Pe creștetul de ani mulți nins, mâna milei de i-o așezi, în suflet blând îți lasă scris: „Pe Dumnezeu în rai să-l vezi!" Iar de nu ai să-i dai nimic, să nu îl umilești mai rău! Că-n sufletul lui e vrednic, să poarte-al lumii păcat greu. A fost părinte iubitor, cât a fost tânăr și-a muncit. Dar e bătrân și cerșător, iar fiii, toți l-au părăsit. Au plecat, s-au dus în lume, să-și facă traiul mai ușor. Părăsind rădăcini bune, părinților le-au lăsat dor. Arată-ți sufletul, om bun, pe lângă cerșător când treci! Că nu știi cum îți va fi drum și cum ți-a fost scris să sfârșești! Eu mi-am pus sufletu-n versuri și lacrimile în condei, să ferec patima urii sau să-i dau cămașa milei. Autor, Maria Filipoiu
sâmbătă, 31 mai 2025