Miradoniz avea palat de stânci. Drept streşină era un codru vechi Şi colonadele erau de munţi în şir, Ce negri de bazalt se înşirau, Pe când deasupra, streşina antică, Codrul cel vechi fremea umflat de vânt. O vale-adâncă ce-ngropa în codri, Vechi ca pământul jumeta din munte, Mâncând cu trunchii rupţi scările negre De stânci, care duceau sus în palat – O vale-adâncă şi întinsă, lungă, Tăiată de un fluviu adânc bătrân, Ce pe-a lui spate văluroase pare A duce insulele ce le are-n el – O vale cât o ţară e grădina Castelului Miradoniz. Iar în castel de treci prin colonade Dai de înalte hale cu plafonul Lor negru strălucit şi cu păduri De flori. Păduri cărora florile Ca arborii-s de mari. Roze ca sorii, Şi crini, ca urnele antice de argint, Se leagănă pe lujerii cei nalţi, Iar aerul văratic, dulce, moale. Ca stelele sunt musculiţele prin frunze Şi împlu aerul cel cald cu o lumină Verzuie, clară, aromată. Fluturi – Cu părul de-aur şi cu aripioare De curcubeu – în haine de argint Din floare-n floare fâlfâie şi-şi moaie Guriţele-umede şi roşii în potirul Mirositor şi plin de miere-al florilor. Tufe de roze sunt dumbrăvi umbroase Şi verzi-întunecoase, presărate Cu sori dulci înfoiaţi, mirositori – E-o florărie de giganţi. într-un loc Crăpată-i bolta de granit, de cauţi Prin streşina de codru până sus, Unde în ceruri lin pluteşte luna. Ea-i o regină tânără şi blondă În mantia-i albastră constelată, Cu mâinile unite pe-al ei piept De neauă… Trece luminând cu ochii Albaştri, mari, prin straturi înflorite De nori, ce înfoiate îi oferă Roze de purpur, crinii de argint; Din când în când cu mâna-i argintoasă Ea rupe câte-o floare şi-o aruncă Jos pe pământ ca pe-o gândire de-aur; Colo un nor se nalţă sfânt şi sur, Se-ncheagă, se formează, încremeneşte, Devine-un templu grec şi plin de umbra Columnelor ce-l înconjor – şi prin columne Trece-argintoasă câte-o rază-a lunii. Ea drumul ia spre-acel castel. Diadema-i De diamante-n stele contopite Brilează-n noapte – tăriile negre A domei se-nsenină – şi ea intră În el. – Columnele-ard sub clara ei lumină Şi aruncă umbra una-ntr-alta. Ea intră-n domă… stelele-o urmează. Şi noaptea sântă plină-i de-ntuneric Pe râul sânt ce curge-n valea mare Care-i grădina cea din codri vechi A lui Miradoniz. Insule sfinte Se nalţă-n el ca scorburi de tămâie. Copile sunt cu ochi rotunzi şi negri, Cu flori de aur, de smarald – cu stânci De smirnă risipită şi sfărmată În bulgări mari. Pe mândrele cărări, Ce trec prin verzile şi mândre plaiuri, E pulbere de-argint. Pe drumuri Cireşi în floare scutură zăpada Trandafirie a-nfloririi lor, Vântul le mână, văluros le nalţă, De flori troiene în loc de omăt Şi sălcii sfinte mişcă a lor frunză De-argint deasupra apei şi se oglindeşte În fundul ei – astfel încât se pare Că din aceeaşi rădăcină creşte O insulă în sus şi una-n jos. Şi nu-i nimica în aceste ramuri: Dintr-un copac într-altul numai ţes Painjini de smarald păinjenişul Cel rar de diamant – şi greieri cântă, Ca orologii aruncate-n iarbă. Şi peste râul mare, de pe-un vârf De arbore antic ţesut-au ei Un pod din pânza lor diamantoasă, Legându-l dincolo de alţi copaci. Prin podul străveziu şi clar străbate A lunii rază şi-nverzeşte râul Cu miile lui unde, ca-ntr-o mândră Nemaivăzută feerie. – Iară peste pod Trece albă, dulce, mlădioasă, jună, Albă, ca neaua noaptea, păru-i de aur Lin împletind în crinii mâinilor, Ivind prin haina albă membri-angelici, Abia călcând podul cel lung cu-a ei Picioare de omăt, zâna Miradoniz. Ea-ajunge în grădina ei de codri Şi rătăceşte, – o umbră argintie Şi luminoasă-n umbra lor cea neagră; Ici se pleacă spre a culege o floare, Spre-a arunca în fluviul bătrân, Colo aleargă dup-un flutur, Îl prinde – îi sărută ochii şi-i dă drumul; Apoi ea prinde-o pasăre măiastră De aur, se aşează-ntr-a ei aripi Şi zboară-n noapte printre stele de-aur.
