Fost-a când în noapte aurora luce, Când se luptă omul cu adâncu-i chin, Pe atunci când somnul, mincinos și dulce, Curmă-al său suspin. Ea era tăcută, tristă florioară! Fruntea-i visătoare dulce se-nclina, ’N aurul cosiței mâna-i albioară Distractă juca. Vino mai aproape! dulcea mea,-mi vorbește, Ascunzându-și ochii plini d-amor ceresc, Tânăra mea viață cursul își oprește, Pentru totdauna eu te părăsesc. Și uitarea tristă mâine o să vie Cu-ochii plini de lacrimi pe al meu mormânt, Dorul ce m-apasă nimenea nu-l știe Pe acest pământ. Rara-i frumusețe arde de splendoare. Să rugăm! îmi zise, în genunchi căzând. Ochii plini de moarte și de lăcrimioare Se-nălțau la ceruri amoros și blând. Când se curmă ruga, dulcea ei cătare Se-nturna spre mine plină de amor. Peste ochii-i geana cade cu-ntristare Consumată-n dor.
sâmbătă, 19 aprilie 2025